Imi place sa uit

Am descoperit ca-mi place sa uit.
De timp, de vreme, de lume.
Imi place sa imi ascund visele
de frica sa nu mi se destrame.
imi place sa uit ca le-am avut vreodata.
Ploua. E rece. E chiar foarte rece.
Se scurge noroiul de pe trotuare,
de pe strazile inguste, de pe case.
totul pare…de fapt e…trist.
ca in diminetile de toamna,
cand priveam de la geamul clasei din liceu
aburi peste oras, auzeam claxoane,
vedeam batrani alergand.
Mizerie. Imi place sa uit cum ma cheama.
Mi se pare neinteresant. Neimportant.
Imi cad pleoapele de somn,
creionul… fuge si el incotro mai poate.
oboseste mina.
Imi place sa uit cum se scriu unele cuvinte.
Am impresia ca asa ele nu mai exista.
Pacat… nu-mi mai pot uita mintea aiurea de mult.
M-ar crede nebuna.

Fading.

E 4 si ceva dimineata, n-am somn dar parca as dormi. Sesiune se cheama.

Mi-am adus aminte de blog, si nu numai. De multe alte chestii cum ar fi faptul ca sinceritatea si dorinta de libertate te fac sa pici de prost (asta ca sa nu mai folosesc cuvantul fraier).

Iar o sa aberez, dar intr-un fel ma simt foarte bine. Luni a fost una din putinele zile pe care le pot inscrie in categoria “cea mai fericita zi din viata mea”. La amiaza am mers la conferinta de presa Tarja Turunen, am facut poza cu ea si am luat autograf. Seara – concertul la Sala Palatului. Cronica concertului o gasiti pe site-ul lui Andrei Partos – link http://www.andreipartos.ro/phpBB3/viewtopic.php?f=52&t=168&p=29561#p29561

Dupa concert… a trebuit sa ma intorc acasa.
Ma doare spatele de la stat intr-o pozitie destul de incomoda oricat de comoda as sta momentan. Mi-e rau si nu mai am chef de nimic. S-au dus sperantele in privinta recuperarii unei anume persoane din trecut si a prieteniei care a existat vreodata intre noi. S-a dus si speranta ca …. in fine. Nu mai conteaza.

Later edit: pana mea!

Multumesc celor de la Regia Autonoma pentru Nori si Ploaie care au avut activitate zilele astea. A fost racoare si bine si m-a prins ploaia si am stat si-am privit ploaia si mi-a placut.

Si gata… In incheiere.. Tarja Turunen – I Walk Alone-inregistrare de la concertul din Bucuresti

Freedom

Libertate, prea multa libertate, n-am ce face cu ea. incep sa ma plictisesc de ea. simt nevoia sa fiu constransa sa fac anumite lucruri. sa mi se impuna. Nu ma ingrijorez, stiu ca asta simt doar in dimineata asta. O alta dimineata de kko, in care m-am trezit cu prea putine sperante fata de cele multe cum am adormit…, in care imi beau cafeaua singura si incerc sa ma urnesc la invatat. De fapt, am considerat ca n-am mai scris de mult pe blog si ar fi cazul. E sesiune…aiurea. Vreau acasa sau in orice alt loc… departe de Bucuresti.

Prin urmare… “Freedom is just another word for nothing left to lose…” (Janis Joplin – Me and Bobby McGee).
N-am nimic de pierdut. In afara de mine.Cred.

Sssstt…

Nu ma trezi. Te rog, nu ma trezi.
Am ochii incercanati de noptile pribege
in care stau si-astept somnul.
Miroase-a salcam si-a iasomie.
S-aud vrabiute mult prea matinale
dimineata pe pervaz.
Imi vine sa le-nchid intr-o cutie si sa le ascund
undeva in trecut.
Aproape ca mi-am facut o undita,
incercam sa-mi pescuiesc visele.
Pluta se scufunda in somn, dar degeaba.
Ma trezeam dimineata cu gandul aiurea.
Si totusi cuvintele astea aruncate
asa in niste versuri nesarate..n-au nicio logica,
niciun sens.
Cred ca de fapt plictiseala e de vina.
Si totusi… vreau undeva departe.

Amintire de-acasa…

Chiar nu mi-e greu sa ajung acasa. Depinde ce inteleg acum prin “acasa”. Pana sa ma desprind de ai mei, acasa se numea apartamentul cu doua camere de la etajul 4 al blocului X din cartierul de Vest al Ploiestiului.
Acum am ajuns la stadiul in care nu-mi mai gasesc locul nicaieri, in care imi vine sa trantesc tot in jur, mi-e somn, vreau sa dorm, adorm dar ma trezesc mai obosita decat am adormit. Vreau sa fug, dar nu pot, vreau sa plang, nici de-afurisite nu-mi curg lacrimile atunci cand vreau, ci numai atunci cand nu trebuie. Vreau sa cred ca totul se intampla in imaginatia mea… dupa modelul…”you’re not seeing anything… you’re not seeing anything….”

Oare sa fie nevoie de o schimbare undeva la 180 grade? hhmmm.. complicat… cred ca mai am de umblat umpic prin labirint. Poate cu ocazia asta ajung si la o concluzie….
Am inceput vorbind de “acasa” si iar am deviat. Revenind… acasa … mi-e dor sa ma ciondanesc cu mama, cu toate ca ma afecteaza foarte mult de fiecare data, poate mai mult decat ar trebui. Cuvintele cu putine litere, mici, nesemnificative luate separat… dor tare adunate laolalta. Acasa… imi lipseste balconul cu trandafiri japonezi in care obisnuiam sa-mi beau cafeaua in diminetile de primavara si din care priveam trenurile….
Acum … s-au pierdut multe din cele de le faceam acasa…au ramas doar ciondanelile cu mama..Poate singurul loc unde mai mereu m-am simtit la mine-n liniste..e la tara..la bunici. Doar timpul si cele cateva zeci de kilometri ma impiedica sa ajung acolo mai des..
La naiba cu timpul asta!
Sa moara.. si sa se opreasca… macar umpic… de tot.

Alergare

Am incercat sa cuprind in brate linistea,
s-adorm invaluita de caldura unor raze linistite
ce-mi sifonau perdeaua.
Pastrasem in mine ultima frantura de incredere
pe care as fi vrut sa ti-o daruiesc.
Credeam ca incep sa visez dar de fapt ma trezeam intr-o realitate ursuza.
cu multe telefoane, cu griji si mai ales cu oameni urati.
Caci frumusetea demult si-o pierdusera in amestecul de scopuri
ce fac rau.
Am vrut sa ma ridic si sa alerg catre tine.
Simteam acea doza unica de fericire
ce ma tine in viata multa vreme.
Dar aveam sa pierd orice speranta…
caci visele…oricat ai crede in ele…
mor.

Ca uitasem… pana una alta.. Carolina Liar – Show me what I’m looking for…

“Save me, I`m lost!”, daca se aude acolo in spate…

Back in Black

Mi-a lipsit mult blogul, dar in acelasi timp nu am simtit nevoia sa scriu nimic o vreme. Probabil din cauza tonelor de sentimente ce s-au perindat prin mine, impreuna cu sute de intrebari, nelamuriri si dezamagiri.
Mi-as fi dorit ca fiecare zi sa fie altfel, sa ma pot bucura de fiecare raza de soare bland din primavara asta fara sa am nici macar o grija ca va veni seara si imi voi relua starea pe care cu greu o mai ascund de persoanele din jur.
Nu, nu sunt emo, nu sunt nici beata la ora asta (cu toate ca as prefera sa fiu), dar mi-era dor de 5 minute petrecute cu mine. As putea sa mi le acord in fiecare zi, dar prefer sa nu. Prefer sa strang totul si sa dau afara atunci cand simt ca nu mai pot.

Mi-e dor de… mine, tine, noi, soare, vant, nori, ploaie, amintiri, familie, mansarda la care visez zilnic, de tot ce respir si simt in jur… sau incerc sa simt…

Voi reveni zilele astea….

Aiurea

Trist…mult prea trist totul in jurul meu si in mine.. poate si de-aici starea mea aiurea.

10.14p.m.

Aseara, am adormit cuprinsa de jocul umbrelor.
Un joc murdar, mult prea aspru…
Se facea ca ma aruncasem intr-o apa..
Intr-o apa sarata, putin amaruie.
Ochii ma usturau.
Incercam a ma trezi. Fara folos.
Incercam s-ajung la mal,
dar valuri nevazute ma izbeau salbatic.
M-agatam de-o stanca colturoasa
sperand sa scap…
Din palme.. sangele tasnea siroaie.
Iar trupul mi se tara aiurea…
Zarindu-ti conturul trupului incercam sa imi limpezesc privirea
sa incerc sa te ajung.
Am intins mana, dar tot mai departe erai.
Am incercat sa strig, dar vocea mi se stingea.
Am ramas cu ochii pironiti spre nicaieri…disparuse si ultimul colt din umbra ta.
M-am trezit cu mainile inclestate in al tau brat.
Stransoarea aproape ca-ti oprise circulatia.
Dar erai acolo.

Time to remember

In clasa a 12-a, My Dying Bride si Anathema au fost formatiile cu muzica carora adormeam si ma trezeam. Intamplator in playlist azi am ajuns la My Wine in Silence, o piesa de pe albumul Songs of Darkness, Words of Light. Imi da o stare… ciudata, pe cat de triste sunt versurile, pe atat de mult compenseaza linia melodica a piesei.
Intr-o zi o sa am mansarda mea. In acea zi voi sta pe fotoliul vechi, cu o cana de cafea in mana si-mi voi asculta piesele preferate intr-o zi de toamna calda.
My Wine in Silence