A small feather in the wind…

Nu ma trezi. Te rog, nu ma trezi.
Am ochii incercanati de noptile pribege
in care stau si-astept somnul.
Miroase-a salcam si-a iasomie.
S-aud vrabiute mult prea matinale
dimineata pe pervaz.
Imi vine sa le-nchid intr-o cutie si sa le ascund
undeva in trecut.
Aproape ca mi-am facut o undita,
incercam sa-mi pescuiesc visele.
Pluta se scufunda in somn, dar degeaba.
Ma trezeam dimineata cu gandul aiurea.
Si totusi cuvintele astea aruncate
asa in niste versuri nesarate..n-au nicio logica,
niciun sens.
Cred ca de fapt plictiseala e de vina.
Si totusi… vreau undeva departe.

Chiar nu mi-e greu sa ajung acasa. Depinde ce inteleg acum prin “acasa”. Pana sa ma desprind de ai mei, acasa se numea apartamentul cu doua camere de la etajul 4 al blocului X din cartierul de Vest al Ploiestiului.
Acum am ajuns la stadiul in care nu-mi mai gasesc locul nicaieri, in care imi vine sa trantesc tot in jur, mi-e somn, vreau sa dorm, adorm dar ma trezesc mai obosita decat am adormit. Vreau sa fug, dar nu pot, vreau sa plang, nici de-afurisite nu-mi curg lacrimile atunci cand vreau, ci numai atunci cand nu trebuie. Vreau sa cred ca totul se intampla in imaginatia mea… dupa modelul…”you’re not seeing anything… you’re not seeing anything….”

Oare sa fie nevoie de o schimbare undeva la 180 grade? hhmmm.. complicat… cred ca mai am de umblat umpic prin labirint. Poate cu ocazia asta ajung si la o concluzie….
Am inceput vorbind de “acasa” si iar am deviat. Revenind… acasa … mi-e dor sa ma ciondanesc cu mama, cu toate ca ma afecteaza foarte mult de fiecare data, poate mai mult decat ar trebui. Cuvintele cu putine litere, mici, nesemnificative luate separat… dor tare adunate laolalta. Acasa… imi lipseste balconul cu trandafiri japonezi in care obisnuiam sa-mi beau cafeaua in diminetile de primavara si din care priveam trenurile….
Acum … s-au pierdut multe din cele de le faceam acasa…au ramas doar ciondanelile cu mama..Poate singurul loc unde mai mereu m-am simtit la mine-n liniste..e la tara..la bunici. Doar timpul si cele cateva zeci de kilometri ma impiedica sa ajung acolo mai des..
La naiba cu timpul asta!
Sa moara.. si sa se opreasca… macar umpic… de tot.

Am incercat sa cuprind in brate linistea,
s-adorm invaluita de caldura unor raze linistite
ce-mi sifonau perdeaua.
Pastrasem in mine ultima frantura de incredere
pe care as fi vrut sa ti-o daruiesc.
Credeam ca incep sa visez dar de fapt ma trezeam intr-o realitate ursuza.
cu multe telefoane, cu griji si mai ales cu oameni urati.
Caci frumusetea demult si-o pierdusera in amestecul de scopuri
ce fac rau.
Am vrut sa ma ridic si sa alerg catre tine.
Simteam acea doza unica de fericire
ce ma tine in viata multa vreme.
Dar aveam sa pierd orice speranta…
caci visele…oricat ai crede in ele…
mor.

Ca uitasem… pana una alta.. Carolina Liar – Show me what I’m looking for…

“Save me, I`m lost!”, daca se aude acolo in spate…

Mi-a lipsit mult blogul, dar in acelasi timp nu am simtit nevoia sa scriu nimic o vreme. Probabil din cauza tonelor de sentimente ce s-au perindat prin mine, impreuna cu sute de intrebari, nelamuriri si dezamagiri.
Mi-as fi dorit ca fiecare zi sa fie altfel, sa ma pot bucura de fiecare raza de soare bland din primavara asta fara sa am nici macar o grija ca va veni seara si imi voi relua starea pe care cu greu o mai ascund de persoanele din jur.
Nu, nu sunt emo, nu sunt nici beata la ora asta (cu toate ca as prefera sa fiu), dar mi-era dor de 5 minute petrecute cu mine. As putea sa mi le acord in fiecare zi, dar prefer sa nu. Prefer sa strang totul si sa dau afara atunci cand simt ca nu mai pot.

Mi-e dor de… mine, tine, noi, soare, vant, nori, ploaie, amintiri, familie, mansarda la care visez zilnic, de tot ce respir si simt in jur… sau incerc sa simt…

Voi reveni zilele astea….