Chiar nu mi-e greu sa ajung acasa. Depinde ce inteleg acum prin “acasa”. Pana sa ma desprind de ai mei, acasa se numea apartamentul cu doua camere de la etajul 4 al blocului X din cartierul de Vest al Ploiestiului.
Acum am ajuns la stadiul in care nu-mi mai gasesc locul nicaieri, in care imi vine sa trantesc tot in jur, mi-e somn, vreau sa dorm, adorm dar ma trezesc mai obosita decat am adormit. Vreau sa fug, dar nu pot, vreau sa plang, nici de-afurisite nu-mi curg lacrimile atunci cand vreau, ci numai atunci cand nu trebuie. Vreau sa cred ca totul se intampla in imaginatia mea… dupa modelul…”you’re not seeing anything… you’re not seeing anything….”
Oare sa fie nevoie de o schimbare undeva la 180 grade? hhmmm.. complicat… cred ca mai am de umblat umpic prin labirint. Poate cu ocazia asta ajung si la o concluzie….
Am inceput vorbind de “acasa” si iar am deviat. Revenind… acasa … mi-e dor sa ma ciondanesc cu mama, cu toate ca ma afecteaza foarte mult de fiecare data, poate mai mult decat ar trebui. Cuvintele cu putine litere, mici, nesemnificative luate separat… dor tare adunate laolalta. Acasa… imi lipseste balconul cu trandafiri japonezi in care obisnuiam sa-mi beau cafeaua in diminetile de primavara si din care priveam trenurile….
Acum … s-au pierdut multe din cele de le faceam acasa…au ramas doar ciondanelile cu mama..Poate singurul loc unde mai mereu m-am simtit la mine-n liniste..e la tara..la bunici. Doar timpul si cele cateva zeci de kilometri ma impiedica sa ajung acolo mai des..
La naiba cu timpul asta!
Sa moara.. si sa se opreasca… macar umpic… de tot.
