privirea incetosata se pierdea printre randuri..
randuri scrise demult, mult prea prafuite de amintiri.
literele cuvintelor alergau anarhic lasand in urma dare de cerneala rosie.
mai rosie decat fusese vreodata..si totusi atat de veche.
se desprindeau filele risipindu-se prin ungherele camerei.
camera era iarasi goala, si totusi plina de naluciri ivite
din bataile ceasului.
un ceas stricat, prea obosit sa mai isi roteasca mecanisemele.
aveam sa astept sa ploua iar, sa dispara soarele.
si totusi a nins suficient sa acopere toata murdaria orasului,
sa inghete orice suflare uitata afara.
puteam sa alerg mai repede ca oricand
sa ingrop cel mai adanc orice urma
din trecut.
si totusi… punct. nimic n-are rost.