Cine a stat in preajma mea in ultima vreme stie ca mi s-a pus pata rau de tot pe personajele din Madagascar; mai exact pe King Julien :-D . O sa postez cateva episoade din The Penguins of Madagascar. So have fun.

Primul dintre ele: Two Feet High and Rising

King Julien: Wait this is a very serious proclamation that i am proclaiming…and anyone who dares to be touching my beautiful feet shall be banished from my kingdom forever!
Maurice: Ever… ever…ever…
King Julien: What are you doing?
Maurice: Echoing you. For dramatic effect.
King Julien: Nice I like it. Now go to rebuilding my super-comfy-pamper-time-floaty -throne.

King Julien: You, you, you are here by banished from my kingdom forever!….. Maurice!
Maurice: Ever…ever..ever..Wait! Do you mean Mort is exiled for eternity?
King Julien: Forever or for eternity, I’m flexible.

Post-ul asta se vrea a fi lung, nu inseamna ca si va fi. Sursa de inspiratie: dushul pe care tocmai l-am facut.
Avand in vedere ca e vacanta, nu pentru toti ce-i drept, dar pentru majoritatea, fiecare incearca sa fuga undeva departe de agitatie, canicula, aglomeratie.
Dupa 3 zile petrecute la mare, am revenit acasa. O sa merg si la bunici curand. Momentan, sunt sus in varf de deal.
In timp ce faceam dus in seara asta, dus in aer liber, admirand privelistea – dealuri cu lumini ici colo si un cer senin fara pic de nor, dar cu multe stele, iar in departare luminile stralucitoare ale Ploiestiului, mi s-au nazarit cateva idei.
Vant linistit si miros de fan cosit.
Dap, seara perfecta.
Oare cati dintre cei de varsta mea, si nu numai, au parte de asemenea momente? Sau au avut vreodata?
Oare cati stiu sa aprecieze lucrurile non-urbane si nu innebunesc daca se desprind cateva zile de agitatie, metrou, praf, internet, intersectii aglomerate, canicula?
Pun pariu ca un om dependent de toate cele de mai sus (cu toate ca le considera “insuportabile”) ar lua-o razna daca l-ai pune sa traiasca 2 zile intr-un varf de munte, fara apa curenta, fara electricitate si cu toaleta la mama natura sau dupa un copac.
Da, stiu ca toti batem campii pe chestiile astea.. cat de frumoasa e natura si bla bla bla. Dar una e sa bati campii si alta e sa si constientizezi chestiile pe care bati campii.
Ma bucur ca exista totusi oameni care apreciaza cateva zile departe de civilizatie, la bunici sau casa de vacanta unde merg sa curete curtea si sa faca un gratar, sa stea seara sa bea un pahar de vin bun si sa asculte o gluma faina.
Poate s-ar schimba mult din comportamentul unora daca ar avea parte de tratamentul asta din cand in cand. Poate laptele si OO-lele n-ar mai veni de la Milka, Fulga si Carfur.
In fine, le multumesc alor mei ca au facut eforturi si astazi am coltul meu cu aer curat, miros de fan cosit, multe stele si zapada iarna.

PS: si daca aveti curiozitatea unui dus in natura, luati-va 2 zile libere si mergeti undeva cu cortul sau la prieteni care stau la curte.

Am descoperit ca-mi place sa uit.
De timp, de vreme, de lume.
Imi place sa imi ascund visele
de frica sa nu mi se destrame.
imi place sa uit ca le-am avut vreodata.
Ploua. E rece. E chiar foarte rece.
Se scurge noroiul de pe trotuare,
de pe strazile inguste, de pe case.
totul pare…de fapt e…trist.
ca in diminetile de toamna,
cand priveam de la geamul clasei din liceu
aburi peste oras, auzeam claxoane,
vedeam batrani alergand.
Mizerie. Imi place sa uit cum ma cheama.
Mi se pare neinteresant. Neimportant.
Imi cad pleoapele de somn,
creionul… fuge si el incotro mai poate.
oboseste mina.
Imi place sa uit cum se scriu unele cuvinte.
Am impresia ca asa ele nu mai exista.
Pacat… nu-mi mai pot uita mintea aiurea de mult.
M-ar crede nebuna.

E 4 si ceva dimineata, n-am somn dar parca as dormi. Sesiune se cheama.

Mi-am adus aminte de blog, si nu numai. De multe alte chestii cum ar fi faptul ca sinceritatea si dorinta de libertate te fac sa pici de prost (asta ca sa nu mai folosesc cuvantul fraier).

Iar o sa aberez, dar intr-un fel ma simt foarte bine. Luni a fost una din putinele zile pe care le pot inscrie in categoria “cea mai fericita zi din viata mea”. La amiaza am mers la conferinta de presa Tarja Turunen, am facut poza cu ea si am luat autograf. Seara – concertul la Sala Palatului. Cronica concertului o gasiti pe site-ul lui Andrei Partos – link http://www.andreipartos.ro/phpBB3/viewtopic.php?f=52&t=168&p=29561#p29561

Dupa concert… a trebuit sa ma intorc acasa.
Ma doare spatele de la stat intr-o pozitie destul de incomoda oricat de comoda as sta momentan. Mi-e rau si nu mai am chef de nimic. S-au dus sperantele in privinta recuperarii unei anume persoane din trecut si a prieteniei care a existat vreodata intre noi. S-a dus si speranta ca …. in fine. Nu mai conteaza.

Later edit: pana mea!

Multumesc celor de la Regia Autonoma pentru Nori si Ploaie care au avut activitate zilele astea. A fost racoare si bine si m-a prins ploaia si am stat si-am privit ploaia si mi-a placut.

Si gata… In incheiere.. Tarja Turunen – I Walk Alone-inregistrare de la concertul din Bucuresti


Libertate, prea multa libertate, n-am ce face cu ea. incep sa ma plictisesc de ea. simt nevoia sa fiu constransa sa fac anumite lucruri. sa mi se impuna. Nu ma ingrijorez, stiu ca asta simt doar in dimineata asta. O alta dimineata de kko, in care m-am trezit cu prea putine sperante fata de cele multe cum am adormit…, in care imi beau cafeaua singura si incerc sa ma urnesc la invatat. De fapt, am considerat ca n-am mai scris de mult pe blog si ar fi cazul. E sesiune…aiurea. Vreau acasa sau in orice alt loc… departe de Bucuresti.

Prin urmare… “Freedom is just another word for nothing left to lose…” (Janis Joplin – Me and Bobby McGee).
N-am nimic de pierdut. In afara de mine.Cred.

Nu ma trezi. Te rog, nu ma trezi.
Am ochii incercanati de noptile pribege
in care stau si-astept somnul.
Miroase-a salcam si-a iasomie.
S-aud vrabiute mult prea matinale
dimineata pe pervaz.
Imi vine sa le-nchid intr-o cutie si sa le ascund
undeva in trecut.
Aproape ca mi-am facut o undita,
incercam sa-mi pescuiesc visele.
Pluta se scufunda in somn, dar degeaba.
Ma trezeam dimineata cu gandul aiurea.
Si totusi cuvintele astea aruncate
asa in niste versuri nesarate..n-au nicio logica,
niciun sens.
Cred ca de fapt plictiseala e de vina.
Si totusi… vreau undeva departe.

Chiar nu mi-e greu sa ajung acasa. Depinde ce inteleg acum prin “acasa”. Pana sa ma desprind de ai mei, acasa se numea apartamentul cu doua camere de la etajul 4 al blocului X din cartierul de Vest al Ploiestiului.
Acum am ajuns la stadiul in care nu-mi mai gasesc locul nicaieri, in care imi vine sa trantesc tot in jur, mi-e somn, vreau sa dorm, adorm dar ma trezesc mai obosita decat am adormit. Vreau sa fug, dar nu pot, vreau sa plang, nici de-afurisite nu-mi curg lacrimile atunci cand vreau, ci numai atunci cand nu trebuie. Vreau sa cred ca totul se intampla in imaginatia mea… dupa modelul…”you’re not seeing anything… you’re not seeing anything….”

Oare sa fie nevoie de o schimbare undeva la 180 grade? hhmmm.. complicat… cred ca mai am de umblat umpic prin labirint. Poate cu ocazia asta ajung si la o concluzie….
Am inceput vorbind de “acasa” si iar am deviat. Revenind… acasa … mi-e dor sa ma ciondanesc cu mama, cu toate ca ma afecteaza foarte mult de fiecare data, poate mai mult decat ar trebui. Cuvintele cu putine litere, mici, nesemnificative luate separat… dor tare adunate laolalta. Acasa… imi lipseste balconul cu trandafiri japonezi in care obisnuiam sa-mi beau cafeaua in diminetile de primavara si din care priveam trenurile….
Acum … s-au pierdut multe din cele de le faceam acasa…au ramas doar ciondanelile cu mama..Poate singurul loc unde mai mereu m-am simtit la mine-n liniste..e la tara..la bunici. Doar timpul si cele cateva zeci de kilometri ma impiedica sa ajung acolo mai des..
La naiba cu timpul asta!
Sa moara.. si sa se opreasca… macar umpic… de tot.

Am incercat sa cuprind in brate linistea,
s-adorm invaluita de caldura unor raze linistite
ce-mi sifonau perdeaua.
Pastrasem in mine ultima frantura de incredere
pe care as fi vrut sa ti-o daruiesc.
Credeam ca incep sa visez dar de fapt ma trezeam intr-o realitate ursuza.
cu multe telefoane, cu griji si mai ales cu oameni urati.
Caci frumusetea demult si-o pierdusera in amestecul de scopuri
ce fac rau.
Am vrut sa ma ridic si sa alerg catre tine.
Simteam acea doza unica de fericire
ce ma tine in viata multa vreme.
Dar aveam sa pierd orice speranta…
caci visele…oricat ai crede in ele…
mor.

Ca uitasem… pana una alta.. Carolina Liar – Show me what I’m looking for…

“Save me, I`m lost!”, daca se aude acolo in spate…

Mi-a lipsit mult blogul, dar in acelasi timp nu am simtit nevoia sa scriu nimic o vreme. Probabil din cauza tonelor de sentimente ce s-au perindat prin mine, impreuna cu sute de intrebari, nelamuriri si dezamagiri.
Mi-as fi dorit ca fiecare zi sa fie altfel, sa ma pot bucura de fiecare raza de soare bland din primavara asta fara sa am nici macar o grija ca va veni seara si imi voi relua starea pe care cu greu o mai ascund de persoanele din jur.
Nu, nu sunt emo, nu sunt nici beata la ora asta (cu toate ca as prefera sa fiu), dar mi-era dor de 5 minute petrecute cu mine. As putea sa mi le acord in fiecare zi, dar prefer sa nu. Prefer sa strang totul si sa dau afara atunci cand simt ca nu mai pot.

Mi-e dor de… mine, tine, noi, soare, vant, nori, ploaie, amintiri, familie, mansarda la care visez zilnic, de tot ce respir si simt in jur… sau incerc sa simt…

Voi reveni zilele astea….

« pagina precedentăPagina Următoare »